impiedicandu-ma...

De nimicuri. De lucruri care nu merita efortul meu de gandire si de perceptie. Mi se intampla uneori si poate prea des. Si cel mai acut vad asta la mine atunci cand ma recunosc in ceea ce se intampla la cei din jurul meu. Ma recunosc atat de usor in enervarile fara substanta si fara motiv aparent ale celui care se streseaza mai mult decat cred ca este cazul, ma recunosc in sufletul pe care mi-l dau pentru ca ceva sa iasa bine si mi se pare ca nu conteaza asta pentru nimic, ma recunosc in gandurile triste pe care le nutresc adesea, nevazute si nestiute decat de putini si prea apropiati.
Mi-e greu sa ies in lume asa cum numai eu ma stiu. Mi-e greu sa ma las vazuta de cei care poate nu ar intelege nimic si de cei carora nici macar nu le-ar pasa cine sunt. Nu ma intereseaza aprecierea si parerea oamenilor, nu vreau si nu cersesc complimente si incerc, pe cat pot, sa ma ajut singura, fara sa apelez la cei de langa mine si fara sa ii impovarez. Nu imi iese de fiecare data si, daca mi-ar iesi asta, probabil ca nu as mai fi om. Si uneori ma trezesc plangand in bratele cuiva drag - este tot ceea ce imi doresc sa fac si singurul lucru care ma linisteste, desi poate ca el nu stie de unde sa apuce sa inteleaga ceea ce mi se intampla.
Imi este greu sa ma arat si, in adancul sufletului, voi ramane doar eu cu mine. Cu temerile si frustrarile mele, cu spaimele care nu ma lasa sa dorm noaptea, cu gandurile pe care le visez implinite si care ma fac sa cred ca tot ceea ce avem in jurul nostru merita bucuria de a trai, cu amintirile si tristetile mele, cu bucuriile dragi, neasteptate ca si gandul bun care te "loveste" intr-o seara mohorata.
Am invatat sa ma ascund. De ei. De tine. De mine. Am invatat sa ma ferec in spatele prea multor ziduri si sa inchid usi tuturor celor care vor sau care ajung la un moment dat sa creada ca au dreptul sa ajunga la mine. Imi este greu sa deschid porti stiute doar de mine si sa las pe altcineva sa mearga pe carari pe care le-am batut singura in atatea plimbari din noapte.
M-am reinventat. Pentru ei. Pentru tine. Pentru mine. Am inventat personaje care sa imi joace rolul in viata, sperand ca ceilalti nu ma vor vedea asa cum sunt si ca nu vor calca in picioare farame de ganduri abia adunate la loc. M-am "infiltrat" in mijlocul oamenilor, sperand ca, avandu-ma mereu in fata lor, nu vor cerceta din mine mai mult decat ii las sa observe.
Si uneori, foarte des, imi reuseste. Sa fiu altcineva. Pentru ei. Pentru tine. Pentru mine, nu. Pentru ca in spatele fiecarui personaj, in spatele fiecarei masti pe care o port zilnic, ma ascund tot eu. Ma regasesc la fel, cu tot ceea ce am bun sau rau, cu tot ceea ce cunosc sau nu din mine, cu tot ceea ce vreau sa iti ascund sau sa iti arat. Si tot ceea ce trebuie sa fac este sa invat sa ma accept asa cum sunt si sa merg mai departe. Eu cu mine.
Gandul meu bun din seara asta este pentru tine. Sa invat sa merg alaturi de tine. Sa invat sa nu ma mai impiedic de mine.
Gesturile mici. O mana intinsa. O mangaiere pe obraz. Un telefon atunci cand nu te astepti. Un sandvis impartit in sala de mese, la ora pranzului. Un prieten care se gandeste la tine intr-o zi in care nu crezi ca o face. O invitatie la cico intr-o seara in care nu mai ai chef de nimic.
Desi nu am asteptat nimic din toate astea, le-am primit. Poate nu in aceeasi zi. Poate nu in fiecare zi. Dar astazi ma bucur pentru ceea ce mi s-a daruit pana acum. Si pentru ceea ce am primit azi. Si, desi nu e mult, in ochii multora, pentru mine inseamna enorm. Inseamna comunicare si intelegere, inseamna legatura si ceva mai mult in spate decat banalele schimburi de replici de "socializare".
Inseamna ca cineva se gandeste la tine. Si asta conteaza. Pentru ca atunci cand te simti singur si la pamant, cineva stie sa te ridice si sa te surprinda cu un gest pe care nu l-ai fi banuit. La care nu te-ai fi asteptat atunci. Pentru mine, asta conteaza.